Convergențe Româno – Ungare
SOLIDARITATEA ROMÂNO-UNGARĂ – VECTOR AL ISTORIEI EUROPENE
Ce istorie a Europei vom învăţa pe copiii şi pe tinerii noştri, adică pe cei chemaţi să realizeze acea „Europă a sufletului european“ şi nu doar a calculelor politice şi târguielilor economice, Europa pe care o cerea cu mulţi ani în urmă Louis Pauwels şi fără de care toată construcţia actuală se aseamănă cu Adam cel de lut, înainte ca Dumnezeu să-i sufle Duhul dătător de viaţă ?! Iată una din întrebările capitale de al cărei răspuns depinde viitorul continentului celui mai ameninţat, azi, de apocalipsul în marş, regizat de demonismul planetar pe cale de a se face stăpânul universal peste indivizi, şi de a transforma fiinţa creată de Dumnezeu după chipul şi asemănarea Lui într-un mutant idiotizat şi golit de omenescul ce a generat cândva pe un Mozart, Leonardo sau Michelangelo.
În imediat, şi mai aproape de noi, este întrebarea de care depinde supravieţuirea tuturor acestor europeni din centrul, răsăritul şi sud-estul continentului, care, trădaţi iadului stalinist de „Marile democraţii“ acum peste o jumătate de secol, sunt priviţi azi de către vânzătorii lor de ieri ca nişte iloţi meniţi să alimenteze foamea de pieţe şi profituri a unei Europe apusene ce s-a aşezat pe toboganul propriei pieiri şi este ameninţată să dispară sub asaltul tuturor celor ce au într-înşii puterea de viaţă pe care europenilor nu se ştie ce vermină blestemată, ce duh rău, le-o seacă zi cu zi. Continentul ce a dat speciei umane cea mai înaltă încorporare, pare că se grăbeşte spre un declin cu mult mai tragic decât cel profeţit de Oswald Spengler în vestita sa carte despre Declinul Occidentului.
Dacă „noii europeni“ cărora li s-a deschis, cu condescendenţă, porţile acestei Europe muribunde (cu toată înfăţişarea ei de prosperitate materială dar şi cu tot mai acuta mizerie spirituală) nu vor găsi căile pe care să insufle părţii apusene a continentului agonisita lor de suferinţă şi experienţă a luptei cu neomenia comunistă, atunci viitorul Europei şi al europenilor este pecetluit. Din colonie americană pe de o parte, şi pe de altă parte din anexă a rezervelor de gaz şi petrol ale imensului continent eurasiatic ce rămâne mai departe Rusia (în plin proces de redobândire a gustului hegemoniei ţaristo-bolşevice!) ea se va transforma într-un deşert uman, repopulat de viiturile din celelalte continente, unde pofta de viaţă şi voinţa de afirmare n-au fost atrofiate de morbul straniu care transformă continentul nostru şi pe omul european într-o „masă biologică“ (cumplitul concept lansat nu de mult) a cărei sinucidere s-a instituţionalizat prin însăşi smulgerea rădăcinilor creştine din textul Constituţiei europene.
Cu câteva săptămâni înainte de a muri, Constantin Noica îmi desfăşura la Păltiniş, în cursul obişnuitului său „tur al Păltinişului“ acordat oaspeţilor de suflet şi în timpul căruia – precum Aristotel – îşi dezvolta peripatetic filosofia, teoria că Europa Occidentală (pe care el o numea „Europa untului“ ce-şi abandonează misiunea de făclier al speciei umane) are nevoie de estici spre a fi ridicată din mizeria în care au împins-o aceşti agenţi ai destrămării universale şi a fi redată ei însăşi. După care, cu toţii, să ne îndreptăm spre un nou viitor european. Noi românii avem – credea el – un destin de „cultură însoţitoare“, ceea ce personal nu eram gata să subscriu, neputând vedea în România şi în cultura română o tânără domnişoară de companie a hoaştei bătrâne dar miliardare. Însă un grăunte de adevăr exista totuşi în spusele sale, şi după ce naţiunile captive s-au eliberat de sub carcasa sovietică, dând peste cap ultimele aranjamente de la Malta, între cei ce-şi recondiţionaseră condominiul mondial pentru altă jumătate de secol, am citit aceste rânduri revelatoare în „L’Express“, scrise un european din vechea specie, condamnată la dispariţie: „Ils ont espéré, l’éspace d’un hiver, que le «supplément d’âme» après lequel ils courent comme les chevaliers de la Table ronde après le Graal, leur serait accordé par les jeunes démocraties purifiées par une longue souffrance“ [„Ei (occidentalii) au nădăjduit, timp de o iarnă, că «suplimentul de suflet» după care aleargă precum cavalerii Mesei rotunde după Graal, le va fi dăruit de tinerele democraţii purificate printr-o lungă suferinţă“]. Vezi numărul din 29 mai 1990.
Din nenorocire, în aceşti şaisprezece ani şi jumătate câţi s-au scurs de la Anno Domini 1989, ceea ce pare să triumfe asupra tuturor, şi asupra esteticilor, este noua specie de europeni, a cărei definiţie genială a dat-o compatriotul nostru devenit unul dintre cei mai iluştri exponenţi ai ultimei înfloriri a geniului şi misiunii superioare a Franţei, Emil Cioran: „Le Monde Occidental – quelle malédiction a frappé le monde occidental pour qu’au terme de son essor il ne produise que ces hommes d’affaires, ces épiciers, ces combinards aux regard nuls et aux sourires atrophiés, que l’on rencontre partout, en Italie comme en France, en Angleterre de même qu’en Allemagne“ – [ Lumea occidentală, ce blestem a lovit lumea occidentală aşa încât la capătul avântului ei să nu mai producă decât pe aceşti oameni de afaceri, pe aceşti combinagii cu priviri nule şi surâsuri atrofiate, pe care-i întâlneşti peste tot, în Italia ca şi în Franţa, în Anglia la fel ca în Germania.
Groparii Europei au devenit stăpânii şi conducătorii ei! Tot aşa cum la noi, pentru prima oară în istoria neamului românesc, asasinii neamului s-au aşezat peste restul naţiunii şi o împing spre mormânt, sub bagheta dirijorală a stăpânilor şi confraţilor de specie din Occident. Ne confruntăm cu un veritabil apocalips al Europei, care este în acelaşi timp al omului ca om; al valorilor umane şi al idealurile umanismului, care n-au avut altă vatră şi altă patrie decât această minusculă peninsulă a Asiei care a dat tot ceea ce omul a reuşit să facă mai bun pentru el însuşi.
Ne confruntăm cu toţii. Dar îl percepem mai acut cei ce am rezistat şi am reuşit să scăpăm din burta chitului în care ne-au împins „Cei Mari“ la Teheran, Ialta şi Potsdam. Şi care am fost siliţi să zăcem acolo aproape o jumătate de veac şi să bem cupa amară a trădărilor „Lumii occidentale“ în 1953 la Berlin, în octombrie 1956 la Budapesta, şi în 1968 la Praga. Şi era gata să o mai deşertăm o dată după Malta, de nu se producea explozia neprevăzută şi de astă dată imposibil de înăbuşit.
Ce vom face măcar de acum înainte, din moment ce până acum n-am făcut decât să transformăm în ideal politic suprem aruncarea în gura unui balaur, după ce Dumnezeu ne-a scos vii din gura şarpelui sovietic ce a crăpat în cele din urmă sub „triumful naţiunilor“ (cum a numit Hélene Carrère d’Encausse istoria anului 1989)?
Măcar un lucru ne stă în putinţă: să ne scriem noi propria istorie, şi istoria Europei pe care să o învăţăm copiilor şi tinerilor noştri! Poate că nu ştiu ce ucazuri euroatlantice, nu ştiu ce hotărâri de la Bolgna ne vor impune şi în şcoli acelaşi gen de istorie ca roşiile şi celelalte legume occidentale, aduse să semene aidoma cu legumele umane definite de Emil Cioran. Dar nimeni nu ne poate împiedica să punem în mâinile noilor generaţii, pe-afara şcolii, istoria cea adevărată. Aceea care să ajute la formarea unor oameni întregi, adevăraţi, cu suflet şi minte de autentici europeni, capabili să construiască mâine o Europă demnă de adevăratul ei trecut şi de uriaşele sale posibilităţi, încă nedistruse cu totul şi neatrofiate total.
„Europa sufletului european“ n-o pot face decât aceia care au trăit o jumătate de veac utopia unei Europe ideale, în care-şi vor regăsi într-o zi locul, de vor rezista eroic şi vor birui monstrul tătaro-asiatic revărsat peste ei. Revărsat chiar şi peste cei ce dăduseră, mai înainte de apariţia hibridului tătaro- etc. numit V. I. Lenin (întruparea diavolului profetic din Fraţii Karamazov!) pe Serafim de Sarov, Alexandr Sergheevici Puşkin şi toată splendida literatură şi muzică rusească a secolelor XIX şi XX.
În această misiune epocală şi mântuitoare de Europă, sunt două popoare care mai înainte de toate au obligaţia de a se regăsi pe aceleaşi baricade, spre a face începutul rezistenţei şi luptei cu apocalipsul, tocmai fiindcă în trecutul lor se află un glorios precedent, din păcate uitat, sau ignorat chiar şi de ele; cu atât mai ignorat în istoria Europei făcută de alţii! Sunt românii şi maghiarii.
Cu mulţi ani în urmă unul din cei mai mari medievişti occidentali, Ferdinand Lot, scria în 1932, referindu-se la modul cum era înfăţişată istoria continentului nostru de către confraţii săi apuseni: „Ne legăm de luptele sterile ale Franţei şi Angliei în sec. XIV şi XV. Ceea ce importă pentru istoria europeană este rezistenţa la turci a grecilor, sârbilor, ungurilor, valahilor, moldovenilor, în fine a ruşilor din sec. XIII până în al XVI-lea secol. Graţie sacrificiului «balcanicilor» şi slavilor din răsărit a putut să continue civilizaţia occidentală în Europa de apus şi e ceva de care germanii, italienii, francezii nu-şi dau seama îndeajuns“. Nimic nu s-a schimbat de atunci, şi toate istoriile Europei în circulaţie şi cele deja traduse la noi fac dovada! Vom aştepta oare până ce „Europa untului“ ne va recunoaşte drepturile în manualele de istorie adresate tuturor europenilor?
O renovare solidară a istoriei Europei de către istoricii ţărilor ce s-au mântuit pe sine de ordinea mondială impusă de „Cei Mari“ după al Doilea Război Mondial, ordine care i-a făcut timp de o jumătate de secol sclavii imperiului sovietic, este imperativul categoric al ceasului de faţă. Oricâtă mizerie materială şi morală a deversat peste noi această Europă suicidară şi renegatoare de propriile tradiţii, ea n-a băgat încă în groapă pe toţi cei ce s-au călit sub biciul ocupaţiei străine, şi este datoria lor să transmită noilor generaţii această ştafetă: a luptei pentru om şi demnitatea lui, cu care s-a rezistat şi în gulagul sovietic şi în filialele sale din toate ţările „satelite. Mai putem încă să-i învăţăm pe copii noştri să dorească a fi oameni întregi, oameni deplini, şi nu sosiile legumelor fără gust fabricate în UE.
Un veritabil capitol de epopee a luptei pentru Europa este solidaritatea româno-ungară. Îi datorăm cu toţii, noi europenii de la Atlantic la Urali et ultra, una din cele mai splendide realizări europene: Renaşterea italiană! Ea n-ar fi existat niciodată, dacă Italia n-ar fi evitat, la sfârşitul secolului al XIV-lea, soarta Spaniei devenită maură pentru şapte secole şi a Peninsulei Balcanice, devenită otomană pentru alte cinci. Iar acest miracol poartă un singur nume: SOLIDARITATEA ROMÂNO-UNGARĂ sau – dacă citim de la Budapesta – UNGARO-ROMÂNĂ. De oriunde citim, ea este acelaşi fenomen, care a hotărât destinul întregii Europe acum şase secole.
Fără îndoială, Ferdinand Lot avea dreptate să evoce „sacrificiul“ (immolation) esticilor, cu care s-a plătit salvarea şi înflorirea Occidentului. Dar dacă ar fi fost numai sacrificiul, fără o EPOCALĂ VICTORIE şi fără o EPOPEE care a început pe malul Argeşului, la 17 mai 1395, şi a durat fără întrerupere până la tragedia din câmpia de la Mohàcs, la 29 august 1526, pentru a renaşte la sfârşitul secolului al XVI-lea sub Mihai Viteazul şi Sigismund Bàthory, acest sacrificiu ar fi fost la fel de zadarnic precum tragedia de la Kossovo Polie din 1389, sau căderea Bizanţului în 1453. Ceea ce a decis viitorul Italiei aflată în ajunul uriaşei înfloriri numită „Renaşterea“ n-a fost un sacrificiu, n-a fost immollarea ungurilor şi românilor, ci triumful lor epocal, mână în mână.
În faţa uriaşei primejdii ce ameninţa toată Europa cu soarta, deja aproape pecetluită, a Bizanţului, Serbiei şi Bulgarie, Mircea cel Mare (cel Bătrân este idioţia creată de Radu Caridi din Popeşti şi însuşită de o parte din istoriografia noastră modernă şi contemporană) a avut tăria de suflet şi geniul de a pune capăt la şase decenii de confruntări militare româno-ungare şi de a merge la Braşov în întâmpinarea regelui Ungariei Sigismund de Luxemburg. Acesta se întorcea din expediţia în Moldova, după cronicile ungare victorios în confruntarea cu Ştefan I, dar după inscripţia pusă de Ştefan cel Mare pe piatra de mormânt a acestuia, fiind bătut, oricum, dispus să accepte ca marele domn al Ţării Româneşti, deja impus pe scena politică est-europeană, să-i devină vasal şi aliat. Că acesta ar fi venit să-i cerşească ajutorul, fără ţară, fără armată, alungat deja de Baiazid de pe tron şi înlocuit cu un Vlad „Uzururpatorul“, este una din dobitociile ce se mai predau prin manualele „alternative“ şi s-a născut din greşita datare a bătăliei de la Rovine (10 octombrie 1394 în loc de data reală: 17 mai 1395). Istoria acestei gogomănii şi demontarea ei s-a făcut deja, de către Alexandru V. Diţă, în teza sa de doctorat publicată acum şase ani. Dar voi relua operaţia într-o carte ce se va publica până la sfârşitul acestui an.
La 7 martie 1395, la Braşov, s-a pus bazele acelei solidarităţi de luptă anti-otomană româno-ungară, care va dura până în 1526 şi va obliga puterea otomană să renunţe la proiectul lui Baiazid I, creatorul imperiului, proiect consemnat de Jean Froissart, cronicarul francez contemporan, şi transpus în versu-i celebru de Mihail Eminescu: „Din pristolul de la Roma să dau calului ovăz“. Calul lui Baiazid s-a poticnit şi s-a oprit în faţa armatei romane conduse de Mircea cel Mare, dupa ce călcase în picioarele sale Serbia, Bulgaria de Răsărit (peste un an şi pe cea de apus) şi redusese Bizanţul la condiţia de umil vasal al turcului.
Bătălia de la Rovine, din 17 mai 1395, a fost o înfrângere zdrobitoare – prima înfrângere uriaşă a Imperiului Otoman şi singura bătălie în care un sultan otoman a fost învins şi alungat de pe câmpul de luptă de către un şef de stat creştin. Dar acest şef de stat îşi asigurase în prealabil coeziunea întregii societăţi şi voinţa ei de luptă pe viaţă şi pe moarte si alianţa cu Regatul Ungariei. Sigismund de Luxemburg regele Ungariei n-a putut fi insa prezent la victoria voievodului Mircea cel Batrin de la Rovine pe raul Argeş la 17 mai 1395, fiindcă exact în aceeaşi zi i-a murit soţia, fiica lui Ludovic cel Mare , aceea care-i garantase coroana regatului. El a trebuit să rămână la patul bolnavei şi nu numai să o îngroape, ci şi să-şi asigure si tronul. Sigismund de Luxemburg a anuntat insa victoria impotriva turcilor la Paris, unde s-a celebrat o slujba de sarbatorire a acestei victorii la Catedrala Notre-Dame şi regele francez însuşi a mers în fruntea unei procesiuni spre a mulţumi lui Dumnezeu pentru marea victorie „hongroise“! Ceea ce nu era un fals pentru acele vremuri intrucit victoriile vasalilor erau trecute in contul suzeranilor.
Oastea lui Sigismund de Luxemburg a ajuns in Tara Romaneasca abia in Iulie 1395, mult după ce Baiazid infrint de Mircea cel Marea „trecuse Dunărea fără vad“ la întoarcere, cum scrie cronicarul nostru si a reuşit să recucerească cetatea Turnu sau Nicopolul Mic, intrată în mâna invadatorului. Importanţa acestei recuceriri a Cetatii Turnu , cu care Sigismund s-a lăudat în toată Europa, isi are insa importanta ei stategica. Rămasă în mâna lui Baiazid, cetatea ar fi putut deveni ceea ce cetatile din Moldova respectiv Chlia şi Cetatea Albă vor deveni în mâna lui Baiazid al II-lea, adică arma cu care rezistenţa militară a românilor putea fi redusa in mod substantial.
Acelaşi Sigismund, rege german al Ungariei, va propune la Nicopole (s-a demonstrat aceasta de către Şerban Papacostea pe baza unei cronici descoperite de dânsul) ca domnul Ţării Româneşti să fie conducătorul întregii oştiri creştine adunate în cruciadă, recomandându-l orgolioşilor apuseni drept acela care îi mai învinsese pe otomani şi era cel mai destoinic. Se ştie cu câtă superbie propunerea a fost refuzată de către cei ce s-au avântat nebuneşte, trăgând toată „creştinătatea“ în catastrofă. Totuşi, deşi Nicopole a fost o înfrângere militară, ea a fost şi o demonstraţie a forţei rezultate din coeziunea europeană, şi sultanul n-a mai îndrăznit să mai viseze la Roma. Tamerlan îl va obliga în curând să nu mai viseze la nimic facindu-l prizonier si omorindu-l.
În faţa imperiului refăcut de către unul dintre fii lui Baiazid, Mehmed I, Ţara Românească se va supune sub fiul lui Mircea, Mihail, în 1420. Moldova lui Alexandru cel Bun va rezista însă victorios amânând evenimentul fatidic până în 1455 sub Petru Aron. În luptă a rămas Ungaria prin voievodatul Transilvaniei, care i-a dat istoriei europene pe Iancu de Hunedoara şi pe jumătate – românul rege Matei Corvin. Deşi cu momente mai puţin fericite, solidaritatea româno-ungară va funcţiona sub Vlad Dracul, Vlad Ţepeş(fiul lui Vlad Dracul) şi Ştefan cel Mare (aceştia doi, pupilii „Atletului lui Hristos“), dând de furcă mereu sultanilor, împiedicaţi astfel să sporească marele câştig al cuceririi cetăţii Sfântului Constantin respectiv Constatinopo lul. Cucerirea Italiei a rămas, în felul acesta, un vis neîmplinit al lui Baiazid şi a putut deveni visul aievea al Europei prin marile realizari stiintifice , culturale si artistice din perioada Renascentista.
Acesta este marele rezultat al solidarităţii româno-ungare, creatoare de istorie europeană. Atunci când Soliman Magnificul îşi va permite să reia ofensiva contra Europei, după 131 de ani de la victoria lui Mircea cel Mare asupra lui Bazid la Rovine pe 17 Mai 1395 si cucererirea cetatii Turnu cu ajutorul sprijinului acordat de ostile conduse de Sigismund de Luxemburg in Iulie 1395(atâta a ţinut colaborarea româno-ungara in lupta contra diluviului otoman asupra Europei!), era prea târziu pentru a obţine mai mult decât împărţirea Ungariei cu marele rival, biruitor până la urmă, care domina deja Europa apuseană: Imperiul Roman de Naţionalitate Germană condus de Habsburgi.
Soliman a ratat cucerirea Vienei – noul vis, care înlocuise pristolul de la Roma – iar a doua ratare, în 1683, va marca începutul declinului Imperiului Otoman.
Fără îndoială, pentru istoria Ungariei, fostul voievod sârb al Ardealului, Ioan Zàpolya, nu este o figură prea luminoasă, fiindcă se pare că tocmai neparticiparea sa la bătălia de la Mohács a asigurat victoria sultanului Soliman Magnificul, care l-a şi răsplătit de altfel cu tronul regatului cucerit, transformat abia după moartea sa în paşalâc. Pentru istoria românilor, însă Ioan Zàpolya rămâne principele transilvan care l-a ajutat pe Radu de la Afumaţi să învingă pe Mehmed Beg, guvernatorul părţii europene a Imperiului Otoman şi cel care după moartea lui Teodosie a încercat să devină domn în Ţara Românească. La rându-le, Ţara Românească şi Moldova, au salvat teritoriul intracarpatic de soarta Ungariei propriu-zise, ceea ce a făcut din Transilvania cetatea rezistenţei şi continuităţii politice şi culturale a populatiei romanesti si a etniei maghiare din acest tinut romanesc.
Oricât de amestecate sunt raporturile româno-ungare (de data asta numai cu ungurii din Transilvania) în timpul celor opt ani ai epopeii lui Mihai Viteazul, un lucru nu se poate contesta: această epopee s-ar fi terminat după victoria de la Călugă reni a lui Mihai Viteazul , fără acesta solidaritate. Spre deosebire de victoria de la Rovine în urmă cu exact două secole (cu care a comparat-o N. Iorga) bătălia de la Călugăreni a avut alt rezultat. Fără îndoială, Sinan Paşa a căzut sub podul de la Călugăreni şi şi-a pierdut doi dinţi dar cel care a fost obligat să-şi părăsească ţara în mâinile celui scos din mocirlă de un harap a fost victoriosul voievod Mihai Viteazul care a fost obligat sa se retraga in munti, unde i-au venit in ajutor oştile Ardealului. O dată sosite li s-a adăugat şi contingentul moldovean şi torentul rezultat s-a revărsat irezistibil peste stăpânii de o clipă ai Ţării Româneşti. Sinan Paşa împreună cu toţi cei puşi de el au fost fie fripţi de vii, ca la Târgovişte, fie azvârliţi peste Dunăre. Victoria de la Călugăreni, a putut deci fi defintivata cu sprijinul solidarităţii româno-ungare.
Din nefericire atunci s-a lucrat pentru prima oară, şi cu succes, la cea mai ticăloasă manevră a unei anumite „Europe“ – duşmană şi unora şi altora: discordia româno-ungară. Ea va lucra, cu acelaşi tragic succes şi la 1848, şi la Viena în 1940, ca şi în 1956, şi lucrează din plin astăzi. Din nefericire, nu o dată ne lăsăm prinşi în mrejele ei.
Dar a nu şti unde trebuie să punem accentul în istoria relaţiilor româno-ungare, înseamnă a-i da apă la moară. Să-mi fie îngăduit, ca unuia ce am susţinut de-a lungul câtorva decenii de publicistică ideea că românii şi ungurii sunt aproape „osândiţi“ de istorie (deşi eu cred că sunt predestinaţi de Cel de Sus) la conlucrare spre binele comun şi spre binele Europei, să-mi fac o datorie, faţă de noi şi faţă de o altă Europă decât a untului şi fantomelor cioraniene, evocând aceste momente, revelatoare de destin comun.
Dan Zamfirescu – Membru de Onoare al Academiei Oamenilor de Stinta din Romania .
